Te-aș iubi

Te-aș plămădi din lut, așa cum ești

Ascuns în labirintul minții mele,

În brațe să te țin, să-ți spun povești,

Tu să-mi alungi doar gândurile rele.

Ți-aș dărui apoi un suflet cald,

Ca roua de pe flori în miezul verii,

Te-aș înveli cu ochii-mi de smarald,

Cum luna mângâie mantia serii.

Și te-aș iubi... cum n-ai mai fost iubit,

Ca-ntr-un poem nescris pe astă lume.

Știind că pentru mine-ai fost ursit,

Aș respecta orbește vechi cutume.

Și m-ai iubi, topind, ca un vulcan,

Adâncurile mele înghețate,

Aș înota, sirenă-ntr-un ocean

De liniște, nu de singurătate.

Iar amândoi, pe-un nor incandescent,

Înfierbântați de lava pasiunii,

Ne-am contopi într-un vârtej ardent,

Uitând de noi, de ce vor zice unii.

Întemnițată de iubirea ta,

Sclavă ți-aș fi întreaga noastră viață,

Pe-o stea cu tine-aș naufragia,

Nu ți-aș da drumul până dimineață...

Prin stele cu gondola...

(Premiul Juriului la Concursul internațional de poezie „Călător prin stele”, Ediția I, Onești, 2016)

Prin stele cu gondola tomnatici călători,

Așternem la răscruce visări mirobolante,

Trudindu-ne la vâslă, culegem dintre sori,

Adesea, printre pietre, candide diamante.

Le cernem de nisipuri, cărând aluviuni,

Extensia luminii zidește curcubeie,

Iluzii prohibite, spălate de furtuni,

Se-avântă către ceruri, plutind ca niște zmeie.

Pe creste de-ntuneric purces-am osteniți,

Dar licărul speranței ne crește-adrenalina,

Cu soarele pe tâmple – urmașii de samniți,

Săpând în răsărituri, percepem cornalina.

Prin stele cu gondola, apaticii fugari,

De umbre și de scâncet ni-e plină odiseea,

Cu soarta în atele, vremelnicii hoinari,

Accedem nemurirea, râvnind Casiopeea...

Oglinda sorții

Plouă peste lume cu adânci suspine,

Iar speranța nouă tinde spre ocult,

Așteptăm o rază care să ne-aline,

Retrezind zglobie-al fericirii cult.

Îngerii de ceară nu ne mai ascultă,

Rugăciuni febrile tremură în van,

Copleșiți de reguli și mâhnire multă,

Aruncăm credința peste paravan.

Suflete de gheață, ca-ntr-o bibliotecă,

Zeci de pagini goale lin își răsfoiesc,

Ofilita soartă-și plimbă pe potecă,

Avansând rănită, zâmbetul grotesc.

În oglinda vie ne privim cu teamă,

Îngroziți de-abisul ce-l putem vedea,

Respirând cuminte, ne-ndreptăm spre vamă,

Croșetăm fantasme după o perdea.

Stăm zidiți în ocne de singurătate,

Îmbrăcați în straie de circari banali,

Deghizarea-n iarnă n-am pus-o deoparte,

Ne-am rămas, în viață, cei mai mari rivali.

Străini

Azi suntem bieți străini, ciocnind același zid

Cu margini de granit, nou zugrăvit în humă,

Avem același vis cu gust alcaloid

Și-același orizont, redus la o cutumă.

Nu mai putem spera, deși avem un țel,

În lanțuri lungi de fier se zbate-a noastră vină

De-a fi doar muritori, cazați într-un hotel,

În care cel plecat, nicicând n-o să revină.

Privim la cerul Tău c-un zâmbet istovit,

Ne-mpreunăm, umili, iar palmele a rugă.

Deși ne dezrobești, noi tot am zăbovit

În patima stupidei mentalități de slugă.

Azi suntem bieți străini, debusolați total,

Ni-e răsăritul orb și-apusu-i o scânteie.

C-un puls țipând grăbit, visăm cvasitotal,

Trăind păcatul Evei, edenica femeie...