Între noi doi...

Între noi doi e-o lume și totuși mi-ești aproape,

Cu pașii tăi, prin suflet, călătorind mereu.

Deși plâng azi cuvinte, tăcerea să ne-ngroape,

Uitând de noi la masa de lângă șemineu.

Între noi doi e-o lume și totuși nu-s străină

De palmele flămânde care mă învelesc.

Ca florile din glastre, iubirea ta m-alină,

M-avântă și mă ține să nu mă prăbușesc.

 

Te înfășori pe mine ca iedera pe ramuri,

Îngenuncheat, pleci fruntea la pieptul meu, duios,

Luceferii ne-alintă, zâmbindu-ne la geamuri,

Iar focul ne-ncălzește în cânt armonios.

Se scurg prin mine clipe, de fericire pură,

Ca fulgii de zăpadă, dansează, albe-n zbor.

Iubirea noastră-i vie, nu este-o aventură,

E-o piesă minunată-ntr-al vieții vast decor.

Pe portativ

Din cenușă-au înflorit speranțe,

Le-am udat cu stropii de argint,

Izvorâți din clipe ce nu mint,

În iubirea fără de restanțe.

M-am retras cu timpul la șuetă,

Încetând comerțul prohibit

Cu iluzii-aflate-n deficit,

În plăpânda sorții piruetă.

Azi mai țin în palme nori de vise,

Dar remarc, pe-al vieții portativ,

Câte-o notă sună incisiv,

E-un concert cu ușile închise!

Statui de visători...

Statui de visători, sculptate-n lut,

Iubirea ne insuflă zilnic viață,

Pe-o pistă scufundată-n absolut –

O destinație ascunsă-n ceață.

Marionete triste, fără sfori,

Ne-nghesuim pe scena în ruină.

Doar dragostea ne umple de candori,

Când nu e înecată în rășină.

La poarta nemuririi facem sluj,

Dar timpul ne-a postat pe coji de nucă.

Lucrăm în Timișoara, stăm în Cluj,

Sfidând și soarta noastră hăbăucă.

Ne spunem cât de bine mai trăim:

Avem vacanțe-avem și libertate!

Însă cu toate-acestea ne simțim

Un șir de morți, într-o maternitate.

Statui de visători..., ce minunat!

E-o artă, azi, să te menții pe gheață.

În ringul existenței, demodat,

Ne toarcem firul sumbru, de paiață...

Cât te iubesc...

Cât te iubesc, febrilă, o știe însăși marea,

Sub pura, diafana perdea de pescăruși,

Lumina-n curcubeul ce frânge depărtarea

Și florile plăpânde pe sobri, reci scoruși.

Ne-am fost promiși pe viață din timpuri depărtate,

Când răsăritul încă nu se-oglindea pe cer,

Iar stelele de gheață oftau, îndurerate,

Ca martore-n crearea unui destin-mister.

Te gust c-un dor fanatic în fiece secundă,

Cobor pe trepte-n flăcări din vastul meu adânc,

Vibrez sub a ta voce, tăcerea-ți mă inundă,

Culcușul meu de vise-i pe umărul tău stâng.

Simt dezmierdarea lunii-n privirea-ți de mătase,

Norocu-și lasă briza peste prezentul meu,

Cândva, reptila sorții hain se revoltase,

Acum mă strânge-n brațe căldura ta de zeu.

Cât te iubesc!... Mă doare a clipei vagi risipă,

Aș vrea să fiu cu tine pe-al nemuririi ram!

Mi-ești veșnic alter ego, nu ți-o declar în pripă,

M-a năpădit iubirea, ești tot ce azi mai am!

Cad frunze...

Cad frunze de-ntuneric din cerul de cerneală,

Pe valurile nopții să plâng, am obosit.

Iubirea mă-mpresoară acut, perfida boală

Îmi macină cu vervă tot trupul istovit.

Mă-ngână liliecii, înfiorând pădurea,

Alerg înfrigurată-n coșmaruri, tremurând,

Se sting în mine vise și gândul mi-e aiurea,

La patima nebună, din mine devorând.

Se cern prin noi iluzii cu chip de neființă,

Din fructul pasiunii eu nu voi mai gusta,

În volbura de temeri, curg ploi de neputință,

Amar mi-e gustul rănii lăsat de gura ta.

Prin calde simțăminte, mă lupt cu îndoiala,

În șiruri cristaline răzbat tăcute ploi,

Sub falduri reci de ceață rânjește șovăiala,

Pleznindu-mă cu clipe zdrobite de șuvoi.

Mai am o năzuință și-apoi renunț la luptă,

Predându-mă durerii cu chip de catifea:

Cu franjurile frânte din inima cea ruptă,
La geamul amintirii să-mi împletești perdea!

Zdrențele durerii

Azi, îmbrăcați în zdrențele durerii,

Nu suntem nici la modă, nici vetuști,

Închiși în reprobabile, noi cuști,

La granița mâhnirii sau căderii.

Obișnuiți cu-aceleași rezultate:

La școala vieții veșnic repetenți,

Ne ploconim pentru un pumn de cenți,

Zidim bordeie, dar visăm palate.

Ne fâstâcim pentru un rest de zâmbet.

Cu bucurie ni l-am da la schimb,

De s-ar putea, pe-al îngerilor nimb,

Doar să scăpăm de-al negurilor plânset.

Și speriați de viciul îndoielii,

Ne-nghesuim, pasibili delicvenți,

Pe-un raft subtil, croit pentru clienți

Sătui de exercițiul temenelii.

Răsărit și apus

Mai vreau o noapte pe un colț de lună

Sau pe tărâmul unui aisberg,

Să zbor printre luceferi sau să merg

Spre-un soare ce nu vrea să mai apună!

Să hoinăresc prin Calea cea Lactee

Și să culeg în fugă câte-o stea,

Lăsând poverile din gând pe ea,

Ca să-mi continui scurta odisee.

 

Mai vreau o viață fără nopți de clipe,

Cu dimineți din scurte primăveri,

Ce-nmugureau plăpând până mai ieri,

Lăsând iubirea să se înfiripe!

Și un amurg mai vreau, fără suspine,

Cu fluturi de lumină împrejur,

Pe-un culoar fără final, obscur,

Spre Cel ce sufletul o să-mi aline!

Enigmaticele ploi

De mult, prognoza meteo-ntre noi

Nu mai anunță veri zâmbind sub soare!

Pierduți prin enigmaticele ploi,

Teamă ne-ar fi de-un răsărit ce doare.

Sub stropi de nostalgie-atent pășim,

Ca nu cumva să le-ntinăm cărarea,

Șuvoiul de speranțe-l răvășim –

Din lacrimă s-a întrupat trădarea.

Cum poate, din seninul ireal,

Subit să se înfrupte o tornadă?

Căci până și tărâmul boreal

Poate servi ca dulce promenadă!

Unde iubirea cuibul și-a clădit,

Furtuna nu cutează s-o atingă,

Chiar în copacul veșnic desfrunzit,

Cu grindină să plouă ori să ningă.

Dar noi, prin anotimpuri de tăceri,

Am și uitat ce iz are căldura.

Când toamne reci strivesc fâșii din „ieri”,

Simțiri plăpânde nasc, rănite, ura...