Cât te iubesc...

Cât te iubesc, febrilă, o știe însăși marea,

Sub pura, diafana perdea de pescăruși,

Lumina-n curcubeul ce frânge depărtarea

Și florile plăpânde pe sobri, reci scoruși.

Ne-am fost promiși pe viață din timpuri depărtate,

Când răsăritul încă nu se-oglindea pe cer,

Iar stelele de gheață oftau, îndurerate,

Ca martore-n crearea unui destin-mister.

Te gust c-un dor fanatic în fiece secundă,

Cobor pe trepte-n flăcări din vastul meu adânc,

Vibrez sub a ta voce, tăcerea-ți mă inundă,

Culcușul meu de vise-i pe umărul tău stâng.

Simt dezmierdarea lunii-n privirea-ți de mătase,

Norocu-și lasă briza peste prezentul meu,

Cândva, reptila sorții hain se revoltase,

Acum mă strânge-n brațe căldura ta de zeu.

Cât te iubesc!... Mă doare a clipei vagi risipă,

Aș vrea să fiu cu tine pe-al nemuririi ram!

Mi-ești veșnic alter ego, nu ți-o declar în pripă,

M-a năpădit iubirea, ești tot ce azi mai am!