Între noi doi...

Între noi doi e-o lume și totuși mi-ești aproape,

Cu pașii tăi, prin suflet, călătorind mereu.

Deși plâng azi cuvinte, tăcerea să ne-ngroape,

Uitând de noi la masa de lângă șemineu.

Între noi doi e-o lume și totuși nu-s străină

De palmele flămânde care mă învelesc.

Ca florile din glastre, iubirea ta m-alină,

M-avântă și mă ține să nu mă prăbușesc.

 

Te înfășori pe mine ca iedera pe ramuri,

Îngenuncheat, pleci fruntea la pieptul meu, duios,

Luceferii ne-alintă, zâmbindu-ne la geamuri,

Iar focul ne-ncălzește în cânt armonios.

Se scurg prin mine clipe, de fericire pură,

Ca fulgii de zăpadă, dansează, albe-n zbor.

Iubirea noastră-i vie, nu este-o aventură,

E-o piesă minunată-ntr-al vieții vast decor.

Pe portativ

Din cenușă-au înflorit speranțe,

Le-am udat cu stropii de argint,

Izvorâți din clipe ce nu mint,

În iubirea fără de restanțe.

M-am retras cu timpul la șuetă,

Încetând comerțul prohibit

Cu iluzii-aflate-n deficit,

În plăpânda sorții piruetă.

Azi mai țin în palme nori de vise,

Dar remarc, pe-al vieții portativ,

Câte-o notă sună incisiv,

E-un concert cu ușile închise!

Statui de visători...

Statui de visători, sculptate-n lut,

Iubirea ne insuflă zilnic viață,

Pe-o pistă scufundată-n absolut –

O destinație ascunsă-n ceață.

Marionete triste, fără sfori,

Ne-nghesuim pe scena în ruină.

Doar dragostea ne umple de candori,

Când nu e înecată în rășină.

La poarta nemuririi facem sluj,

Dar timpul ne-a postat pe coji de nucă.

Lucrăm în Timișoara, stăm în Cluj,

Sfidând și soarta noastră hăbăucă.

Ne spunem cât de bine mai trăim:

Avem vacanțe-avem și libertate!

Însă cu toate-acestea ne simțim

Un șir de morți, într-o maternitate.

Statui de visători..., ce minunat!

E-o artă, azi, să te menții pe gheață.

În ringul existenței, demodat,

Ne toarcem firul sumbru, de paiață...

Cât te iubesc...

Cât te iubesc, febrilă, o știe însăși marea,

Sub pura, diafana perdea de pescăruși,

Lumina-n curcubeul ce frânge depărtarea

Și florile plăpânde pe sobri, reci scoruși.

Ne-am fost promiși pe viață din timpuri depărtate,

Când răsăritul încă nu se-oglindea pe cer,

Iar stelele de gheață oftau, îndurerate,

Ca martore-n crearea unui destin-mister.

Te gust c-un dor fanatic în fiece secundă,

Cobor pe trepte-n flăcări din vastul meu adânc,

Vibrez sub a ta voce, tăcerea-ți mă inundă,

Culcușul meu de vise-i pe umărul tău stâng.

Simt dezmierdarea lunii-n privirea-ți de mătase,

Norocu-și lasă briza peste prezentul meu,

Cândva, reptila sorții hain se revoltase,

Acum mă strânge-n brațe căldura ta de zeu.

Cât te iubesc!... Mă doare a clipei vagi risipă,

Aș vrea să fiu cu tine pe-al nemuririi ram!

Mi-ești veșnic alter ego, nu ți-o declar în pripă,

M-a năpădit iubirea, ești tot ce azi mai am!

Cad frunze...

Cad frunze de-ntuneric din cerul de cerneală,

Pe valurile nopții să plâng, am obosit.

Iubirea mă-mpresoară acut, perfida boală

Îmi macină cu vervă tot trupul istovit.

Mă-ngână liliecii, înfiorând pădurea,

Alerg înfrigurată-n coșmaruri, tremurând,

Se sting în mine vise și gândul mi-e aiurea,

La patima nebună, din mine devorând.

Se cern prin noi iluzii cu chip de neființă,

Din fructul pasiunii eu nu voi mai gusta,

În volbura de temeri, curg ploi de neputință,

Amar mi-e gustul rănii lăsat de gura ta.

Prin calde simțăminte, mă lupt cu îndoiala,

În șiruri cristaline răzbat tăcute ploi,

Sub falduri reci de ceață rânjește șovăiala,

Pleznindu-mă cu clipe zdrobite de șuvoi.

Mai am o năzuință și-apoi renunț la luptă,

Predându-mă durerii cu chip de catifea:

Cu franjurile frânte din inima cea ruptă,
La geamul amintirii să-mi împletești perdea!

Zdrențele durerii

Azi, îmbrăcați în zdrențele durerii,

Nu suntem nici la modă, nici vetuști,

Închiși în reprobabile, noi cuști,

La granița mâhnirii sau căderii.

Obișnuiți cu-aceleași rezultate:

La școala vieții veșnic repetenți,

Ne ploconim pentru un pumn de cenți,

Zidim bordeie, dar visăm palate.

Ne fâstâcim pentru un rest de zâmbet.

Cu bucurie ni l-am da la schimb,

De s-ar putea, pe-al îngerilor nimb,

Doar să scăpăm de-al negurilor plânset.

Și speriați de viciul îndoielii,

Ne-nghesuim, pasibili delicvenți,

Pe-un raft subtil, croit pentru clienți

Sătui de exercițiul temenelii.

Răsărit și apus

Mai vreau o noapte pe un colț de lună

Sau pe tărâmul unui aisberg,

Să zbor printre luceferi sau să merg

Spre-un soare ce nu vrea să mai apună!

Să hoinăresc prin Calea cea Lactee

Și să culeg în fugă câte-o stea,

Lăsând poverile din gând pe ea,

Ca să-mi continui scurta odisee.

 

Mai vreau o viață fără nopți de clipe,

Cu dimineți din scurte primăveri,

Ce-nmugureau plăpând până mai ieri,

Lăsând iubirea să se înfiripe!

Și un amurg mai vreau, fără suspine,

Cu fluturi de lumină împrejur,

Pe-un culoar fără final, obscur,

Spre Cel ce sufletul o să-mi aline!

Enigmaticele ploi

De mult, prognoza meteo-ntre noi

Nu mai anunță veri zâmbind sub soare!

Pierduți prin enigmaticele ploi,

Teamă ne-ar fi de-un răsărit ce doare.

Sub stropi de nostalgie-atent pășim,

Ca nu cumva să le-ntinăm cărarea,

Șuvoiul de speranțe-l răvășim –

Din lacrimă s-a întrupat trădarea.

Cum poate, din seninul ireal,

Subit să se înfrupte o tornadă?

Căci până și tărâmul boreal

Poate servi ca dulce promenadă!

Unde iubirea cuibul și-a clădit,

Furtuna nu cutează s-o atingă,

Chiar în copacul veșnic desfrunzit,

Cu grindină să plouă ori să ningă.

Dar noi, prin anotimpuri de tăceri,

Am și uitat ce iz are căldura.

Când toamne reci strivesc fâșii din „ieri”,

Simțiri plăpânde nasc, rănite, ura...

Te-aș iubi

Te-aș plămădi din lut, așa cum ești

Ascuns în labirintul minții mele,

În brațe să te țin, să-ți spun povești,

Tu să-mi alungi doar gândurile rele.

Ți-aș dărui apoi un suflet cald,

Ca roua de pe flori în miezul verii,

Te-aș înveli cu ochii-mi de smarald,

Cum luna mângâie mantia serii.

Și te-aș iubi... cum n-ai mai fost iubit,

Ca-ntr-un poem nescris pe astă lume.

Știind că pentru mine-ai fost ursit,

Aș respecta orbește vechi cutume.

Și m-ai iubi, topind, ca un vulcan,

Adâncurile mele înghețate,

Aș înota, sirenă-ntr-un ocean

De liniște, nu de singurătate.

Iar amândoi, pe-un nor incandescent,

Înfierbântați de lava pasiunii,

Ne-am contopi într-un vârtej ardent,

Uitând de noi, de ce vor zice unii.

Întemnițată de iubirea ta,

Sclavă ți-aș fi întreaga noastră viață,

Pe-o stea cu tine-aș naufragia,

Nu ți-aș da drumul până dimineață...

Prin stele cu gondola...

(Premiul Juriului la Concursul internațional de poezie „Călător prin stele”, Ediția I, Onești, 2016)

Prin stele cu gondola tomnatici călători,

Așternem la răscruce visări mirobolante,

Trudindu-ne la vâslă, culegem dintre sori,

Adesea, printre pietre, candide diamante.

Le cernem de nisipuri, cărând aluviuni,

Extensia luminii zidește curcubeie,

Iluzii prohibite, spălate de furtuni,

Se-avântă către ceruri, plutind ca niște zmeie.

Pe creste de-ntuneric purces-am osteniți,

Dar licărul speranței ne crește-adrenalina,

Cu soarele pe tâmple – urmașii de samniți,

Săpând în răsărituri, percepem cornalina.

Prin stele cu gondola, apaticii fugari,

De umbre și de scâncet ni-e plină odiseea,

Cu soarta în atele, vremelnicii hoinari,

Accedem nemurirea, râvnind Casiopeea...

Oglinda sorții

Plouă peste lume cu adânci suspine,

Iar speranța nouă tinde spre ocult,

Așteptăm o rază care să ne-aline,

Retrezind zglobie-al fericirii cult.

Îngerii de ceară nu ne mai ascultă,

Rugăciuni febrile tremură în van,

Copleșiți de reguli și mâhnire multă,

Aruncăm credința peste paravan.

Suflete de gheață, ca-ntr-o bibliotecă,

Zeci de pagini goale lin își răsfoiesc,

Ofilita soartă-și plimbă pe potecă,

Avansând rănită, zâmbetul grotesc.

În oglinda vie ne privim cu teamă,

Îngroziți de-abisul ce-l putem vedea,

Respirând cuminte, ne-ndreptăm spre vamă,

Croșetăm fantasme după o perdea.

Stăm zidiți în ocne de singurătate,

Îmbrăcați în straie de circari banali,

Deghizarea-n iarnă n-am pus-o deoparte,

Ne-am rămas, în viață, cei mai mari rivali.

Străini

Azi suntem bieți străini, ciocnind același zid

Cu margini de granit, nou zugrăvit în humă,

Avem același vis cu gust alcaloid

Și-același orizont, redus la o cutumă.

Nu mai putem spera, deși avem un țel,

În lanțuri lungi de fier se zbate-a noastră vină

De-a fi doar muritori, cazați într-un hotel,

În care cel plecat, nicicând n-o să revină.

Privim la cerul Tău c-un zâmbet istovit,

Ne-mpreunăm, umili, iar palmele a rugă.

Deși ne dezrobești, noi tot am zăbovit

În patima stupidei mentalități de slugă.

Azi suntem bieți străini, debusolați total,

Ni-e răsăritul orb și-apusu-i o scânteie.

C-un puls țipând grăbit, visăm cvasitotal,

Trăind păcatul Evei, edenica femeie...